Noțiunile de bază ale astronomiei (partea II)

astronomie, notiuni de baza No Comments

Soarele şi Sistemul Solar; planetele telurice şi sateliţii lor.

Având în vedere multitudinea de informaţii referitoare la Sistemul Solar, voi diviza acest subiect în două părţi: în prima parte voi discuta despre Soare şi cele patru planete ale Sistemului Solar care se afla în interiorul centurii principale de asteroizi, numite de multe ori, “planete interioare”. Aceste patru planete se mai numesc şi “planete telurice”deoarece sunt formate din roci asemănătoare cu cele din compoziţia Pământului. În partea a două voi vorbi despre planetele aflate în exteriorul centurii de asteroizi precum şi de planetoizi, asteroizi şi comete.

Soarele

Soarele este o stea din categoria G, adică o stea galbenă, cu temperatura medie. Pentru Pământ şi pentru pământeni, Soarele este cea mai importantă stea. Corpurile cereşti care, datorită câmpului gravitaţional creat de Soare în jurul său, nu pot “scăpa” de atracţia gravitaţională a acestuia, formează Sistemul Solar. Sistemul solar, aşa cum îl cunoaştem acum, este format dintr-o stea (Soarele), 8 planete, 5 planetoizi (planete pitice), şi multe alte corpuri cereşti de dimensiuni mai mici: sateliţi, asteroizi, comete şi meteori.

Soarele se afla în centrul Sistemului Solar. Are o formă sferică şi este format din substanţe aflate în stare de plasmă fierbinte. Datorită proceselor termonucleare ce au loc în interiorul său, Soarele este capabil să emită o imensă cantitate de energie, în mod continuu.

Diamatrul Soarelui este de 1 392 000 km, de 109 ori mai mare decât diametrul Pământului.

Masa Soarelui este de 2 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 kg ceea ce corespunde la 330 000 mase ale Pământului. De fapt, masa Soarelui reprezintă mai mult de 99% din masa Sistemului Solar.

Soarele degaja în mod continuu energie care acoperă întreg spectrul undelor electromagnetice: unde radio, radiaţie infraroşie, radiaţie vizibilă, raze ultraviolete, raze X şi gamma. Datorită fenomenelor fizice ce au loc în interiorul său, la suprafaţa Soarelui există o emisie continuă, în toate direcţiile, a  unor  particule elementare de energie înaltă care formează aşa numitul “vânt solar”. Din când în când, emisiile se intensifică brusc, producându-se explozii solare, erupţii solare sau emisie intensă de masă din coroana solară.

Soarele este o stea variabilă, adică trece prin perioade în care energia pe care o emană este mai intensă şi perioade de reducere a activităţii solare, când energia pe care o radiază este mai redusă. Ciclicitatea activităţii Solare are o periadă de aproximativ 11 ani, un astfel de ciclu numindu-se ciclu solar. În perioadele de intensificare a activităţii solare, exploziile şi erupţiile solare sunt mult mai dese decât  în perioadele de acalmie. Această perioadă (2012-2013) este o perioadă de maxim a activităţii solare.

Planetele telurice şi sateliţii lor

Mercur

Planeta aflată la cea mai mică distanţă de Soare se numeşte Mercur. Orbita lui  Mercur este excentrică. Distanţa minimă (periheliu) dintre Mercur şi Soare este de 46 001 200 km, adică 0,3075 UA (unităţi astronomice). Reamintesc aici că unitatea astronomică este egală cu 150 000 000 km şi reprezintă distanţa medie dintre Pământ şi Soare. Distanţă maximă (afeliu) dintre Mercur şi Soare este de 69 817 000 km, adică  0,4667 UA.  Mercur este cea mai mică planetă din Sistemul Solar. Raza medie a  planetei Mercur este de aproximativ 2440 km ceea ce reprezintă 38% din raza Pământului. Masa planetei este de 20 de  ori mai mică decât a Pământului. Perioada de revoluţie a planetei (o rotaţie completă în jurul Soarelui) este de 88 de zile (pământeşti). Mercur este o planetă telurică, adică are o compoziţie asemănătoare cu cea a Pământului. Planeta nu este înconjurată de atmosferă şi nu are sateliţi naturali. Suprafaţa planetei este acoperită de cratere, asemănătoare cu cele de pe suprafaţa Lunii. Multe informaţii  referitoare la planeta Mercur au fost obţinute prin intermediul sondelor spaţiale, fără echipaj uman, care au fost trimise de pe Pământ spre această planetă.

Venus

Dacă ordonam planetele sistemului solar în funcţie de distanţa dintre planetă şi Soare, cea de a doua planetă a Sistemului Solar este Venus. După Soare şi Lună, Venus este cel mai strălucitor obiect de pe cer. Această planetă poate fi observată doar dimineţa devreme, înainte de răsăritul Soarelui sau seara târziu, imediat după asfinţit. Datorită acestor caracteristici, Venus este cunoscut şi sub numele de Luceafăr de Seară  sau Luceafăr de Dimineaţă.

Orbita lui Venus este aproape circulară, având o distanţă medie faţă de Soare de circa 108 000 000 km, adică aproximativ 0,725 UA. Perioada de revoluţie în jurul Soarelui este de aproximativ 224,7 zile (pământeşti). Raza medie a  planetei Mercur este de aproximativ 2440 km ceea ce reprezintă 38% din raza Pământului. Masa planetei Venus este cu puţin mai mică decât a Pământului fiind aproximativ 81,5%  din masa Pământului.  Planeta este înconjurată de o atmosferă densă, formată în proporţie de 96,5% bioxid de carbon şi 3,5% azot. Suprafaţa planetei este acoperită de cratere  de origine vulcanică.

Temperatura medie la suprafaţa planetei este de aproximativ 460 grade Celsius iar presiunea atmosferică este de zeci de ori mai mare decât presiunea atmosferică la suprafaţa Pământului. Venus este tot o planetă telurică.  Planeta nu are sateliţi naturali. Şi această planetă a beneficiat de atenţia misiunilor de sondare cu ajutorul navelor spaţiale fără echipaj uman, lansate de pe Pământ.

Pământul

Este cea de a treia planetă a Sistemului Solar. Orbita Pământului este aproape circulară, distanţa medie până la Soare fiind de aproximativ 150 000 000 km. Această distanţă este o unitate de măsură utilizată des în astronomie şi se numeşte “unitate astronomică”.Perioada de revoluţie în jurul Soarelui este de aproximativ  365,25 zile. Din această cauză, din 4 în 4 ani, luna februarie are 29 zile, acel an numindu-se “an bisect”. Dacă nu s-ar face această “corecţie”, după câteva sute de ani, lunile de iarnă ar deveni luni de vară şi invers.  Am spus mai înainte ca periada orbitală a Pământului este de aproximativ 365,25 zile. Pentru a face o corecţie a calendarului cât mai bună s-a decis că anii bisecţi să fie cei care sunt divizibili cu 4 dar nu sunt divizibili cu 100, cu excepţia anilor care sunt divizibili cu 400, care sunt tot   ani bisecţi. De exemplu, anul 2012 este an bisect, 1900 nu a fost an bisect dar anul 2000 a fost an bisect.

Raza medie a Pământului este de 6371 km. Pământul este cea mai mare dintre cele 4 planete telurice ale Sistemului Solar. Pământul este puţin “turtit” la poli, distanţă de la suprafaţă Pământului pâna la centru fiind mai mare la ecuator decât la poli. Pământul este înconjurat de atmosferă.  Principalele gaze din atmosferă sunt: azot în proporţie de 78,08%, oxigen în proporţie de 20,95% , restul de până la 100% fiind bioxid de carbon, gaze inerte şi vapori de apă. Pământul are un singur satelit natural (Luna) şi sute de sateliţi artificiali.

Luna

Voi vorbi acum pe scurt despre acest corp ceresc, urmând să-l prezint pe larg într-un alt capitol.

Luna este satelitul natural al Pământului. Periada lui de revoluţie în jurul Pământului este de 27,32 zile.

Această mişcare are o particularitate demnă de reţinut: Luna se mişca în jurul propriei axe de rotaţie în aşa fel încât “arătă” spre Pământ, “aceeaşi faţă”. Distanţa medie dintre Lună şi Pământ este de 380 000 km. Orbita Lunii are forma unei elipse. În timpul unei mişcări orbitale complete, distanţa dintre Pământ şi Luna trece printr-o valoare minimă numită “perigeu” şi o valoare maximă numită “apogeu”.

Raza medie a  Lunii este de 1737 km ceea ce reprezintă aproximativ 27% din raza medie a Pământului.Volumul Lunii este de 50 de ori mai mic decât cel al Pământului dar masa Lunii este de 81,3 ori mai mică decât masa Pământului, ceea ce indică faptul că densitatea medie a materiei lunare este mai mică decât cea din care este format Pământul. Luna nu are atmosferă. Suprafaţa lunară este acoperită de multe cratere rezultate din ciocnirile cu asteroizi mai mari sau mai mici. Luna este, după Soare, cel mai strălucitor obiect de pe cer. Datorită mişcării relative dintre Soare, Pământ şi Lună, partea luminoasă a Lunii ce poate fi văzută de pe Pamnt se modifica continuu, trecând prin patru  faze importante: luna nouă, primul pătrar, luna plină şi ultimul pătrar. Aceste modificări au un caracter ciclic.  Fazele lunii se repetă după aproximativ 29,5 zile.

Luna este, deocamdată, singurul corp ceresc pe care au ajuns misiuni spaţiale cu echipaj uman. Primul pas pe suprafaţa Lunii l-a făcut astronautul american Neil Armstrong, în dată de 21 iulie 1969, în timpul misiunii “Apollo 11”.

Marte

Este cea de a patra planetă a Sistemului Solar. Este o planetă telurică înconjurată de o atmosferă foarte rarefiată. Suprafaţa planetei este acoperită de munţi, văi şi cratere (de origine vulcanică sau datorate impactului cu asteroizi). Marte se mai numeşte şi “planeta roşie” pentru că lumina Soarelui, reflectată de planetă, are o nuanţă  roşiatică.

Orbita planetei Marte este uşor excentrică, având periheliul egal cu 1,38 UA şi afeliul egal cu 1,67 UA. Distanţa medie dintre Marte si Soare este de aproximativ 1,5 UA.Cu alte cuvinte, distanţa dintre Marte şi Soare este de aproximativ 1,5 ori mai mare decât distanţa dintre Pământ şi Soare. Perioada mişcării orbitale este de aproximativ 687 zile pământeşti. Perioada de rotaţie în jurul axei sale (ziua marţiană) este aproape egală cu cea de pe Pământ. O zi pe Marte are durata de 24 ore şi 40 minute. Forma planetei este aproape sferică, uşor turtită la poli. Raza medie a planetei este de 3380 km, adică 53% din raza Pământului. Masa planetei este cam de zece ori mai mică decât masa Pământului. Planeta Marte are doi  sateliţi naturaliali: Phobos şi Deimos.

Planeta Marte a fost studiată şi prin intermediul unor sonde spaţiale care au devenit sateliţi artificiali ai planetei. De asemenea pe planeta Marte au asolizat mai multe sonde destinate analizei solului marţian. Se preconizează că prima planetă a Sistemului Solar către care se va trimite un echipaj uman, va fi planeta Marte.

Resurse educaționale pentru copii de la SKA

Profesori, astronomie, notiuni de baza No Comments

Radiotelescopul Square Kilometre Array (SKA) este tema unui număr mare de resurse educaționale, dezvoltate pentru a inspira copiii și a le deschide apetitul pentru știință.

Radiotelescopul SKA este momentan în construcție, și va fi de 50 de ori mai sensibil decât toate radiotelescoapele constuite până acum. Va fi cea mai mare instalație de acest tip și este posibil să răspundă la unele dintre întrebările fundamentale actuale, și să revoluționeze știința!

Pentru a crește gradul de interes asupra obiectivelor științifice și a dezvoltării radiotelescopului SKA, dar și de a încuraja copiii să se orienteze către știință și tehnologie, SKA a dezvoltat o serie de resurse educaționale. Mai jos este un sumar al resurselor existente:

  • Peste 8 ani: Benzi desenate: Misiunea MeerKAT, carte de benzi desenate care explică cum va funcționa și care sunt beneficiile MeerKAT. MeerKAT urmează să fie cea mai avansată instalație radioastronomică pentru frecvențe medii.
  • 9-14 ani : Aventurile SKAnimals – o carte de benzi desenate care prezintă SKA, aratând cum va arata telescopul, ce va face și care sunt beneficiile lui.
  • 12- 16 ani: Fereastra către Univers –  resursă educațională formată din 21 de lecții grupate in trei secțiuni. Printre altele, prezintă noțiuni de bază despre spectrul electromagnetic, tehnicile și tehnologiile folosite în astronomie.
  • 14-16 ani : Pământul și spațiul cosmic – resurse concepute pentru a ajuta profesorii care doresc să țină lecții de astronomie.

Alte resurse:

Sursa: unawe.org

Telescop european pentru planete extrasolare

astronomie, notiuni de baza No Comments

Material realizat de Laviniu Bejenaru.

Astronomii sunt în căutarea altor sisteme planetare care gravitează în jurul altor stele, telescoapele jucând un rol important.

Pănă în data de 19 ianuarie 2012, astronomii au anuntat descoperirea a 726 planete extrasolare, iar alte sute asteapta o studiere detaliata. Sistemele planetare din afara sistemului nostru solar sunt căutate şi pentru a studia posibilitatea de a găsi viaţă pe acele planete.

ESO, European Southern Observatory, organizaţia astronomică care deţine cele mai puternice telescoape şi radiotelescoape europene, se pregăteşte să construiască cel mai mare telescop optic din lume E-ELT, European Extremely Large Telescope.

Oglinda principală a fost iniţial planificată să fie un disc care să aibă 42 metri în diametru iar suprafaţa utilă a acesteia să aibă 1300 metri pătraţi. Oglinda secundară ar fi avut în acest caz un diametru de aproape 6 metri.

Deoarece criza economică se face simţită în toate domeniile, în 2011 s-a propus reducerea diametrului oglinzii principale la puţin peste 39 metri, suprafaţa de colectare a luminii devenind astfel 978 de metri pătraţi. Diametrul oglinzii secundare s-a redus şi el la puţin peste 4 metri.

Chiar şi în aceste condiţii, telescopul european va fi capabil să detecteze exoplanete, adică planete extrasolare, de dimensiunea Pământului.

“Ochiul” telescopului va avea diametrul cam jumătate din lungimea unui teren de fotbal  şi va putea detecta de peste 15 ori mai multă lumină decât cel mai mare telescop optic care funcţionează astăzi.

Oglinda principală va fi alcătuită din până la aproape 800 de segmente hexagonale. Este cunoscut că nu se pot construi segmente de oglinzi dintr-o singură bucată mai mari de 10 metri.

Motivul este acela că ele se deformează sub propria greutate.

Telescopul are un design inovator bazat pe cinci oglinzi şi include optică adaptativă avansată pentru a corecta turbulenţele atmosferice, furnizând o calitate excepţională a imaginilor.

Credit imagini: ESO

Formarea unui halou în jurul discului aparent al Lunii sau al Soarelui

Profesori, astronomie, notiuni de baza No Comments

Material realizat de Paul Dolea

În seara zilei de 6 ianuarie 2012 pe cerul Clujului a apărut un fenomen meteorologic interesant. În jurul Lunii s-a format un inel luminos, un halou. Ca de obicei, am avut la mine aparatul de fotografiat. L-am instalat pe trepied, am făcut setările necesare pentru fotografiere nocturnă şi am obţinut câteva clişee reuşite. Puteţi vedea, mai jos, unul din clişeele realizate în centrul Clujului. Liniile oblice care apar pe clişeu sunt linii de alimentare pentru iluminatul public.

Apariţia unui cerc luminos în jurul Lunii sau al  Soarelui este un fenomen optic de refracţie a luminii prin miliarde de cristale mici de gheaţă de forma unor prisme hexagonale regulate, din norii Cirrus (aflaţi la peste 5000m deasupra solului). Pe două din feţele laterale ale prismei, neparalele şi neadiacente, se produce o dublă refracţie datorită căreia fasciculul practic paralel al razelor de lună este deviat cu un unghi de aproximativ 22 grade. Un observator aflat la sol va vedea, sub un unghi de 2×22 grade, un cerc luminos în jurul Lunii (sau al Soarelui).

Desigur că multitudinea de cristale de gheaţă din norii Cirrus au orientări diferite dar cei care au o orientare perpendiculară pe direcţia razelor de lună vor crea efectul optic de halou. Un alt observator, aflat în alt punct de observare, va beneficia de refracţia luminii pe o altă mulţime de cristale, văzând un “alt halou”.

Foto1: Halou în jurul Lunii. (foto: Paul Dolea)

Fig.2   Formarea haloului în jurul Lunii  (desen de Paul Dolea)

Noțiunile de bază ale astronomiei (partea I)

Profesori, astronomie, notiuni de baza No Comments

Material realizat de Paul Dolea

Introducere

Încă din vremuri de mult apuse oamenii au privit spre cer. Cei mai mulţi îl priveau cu o inerentă teamă de necunoscut. Norii înfricoşători sau Soarele arzător, ploile torenţiale, tunetele, fulgerele şi trăsnetele, năşteau întrebări care aşteptau răspunsuri. În nopţile senine, Luna care strălucea pe cerul înstelat, constelaţiile, asteroizii, cometele şi meteoriţii făceau un spectacol nocturn greu de înţeles. Încet-încet, în mii de ani, au apărut şi răspunsuri. Unele corecte, altele greşite. Unele clare, altele confuze. Răspunsurile sau interpretările au fost date de vraci, preoţi sau filozofi iar mai târziu de oameni de ştiinţă: matematicieni şi fizicieni. S-au conturat în mod treptat două domenii noi ale cunoaşterii: meteorologia şi astronomia. Au apărut şi oameni de ştiinţă specializaţi în aceste două domenii: meteorologi şi astronomi.
În cele ce urmează vom parcurge împreună primii paşi în astronomie prin intermediul unui ciclu de scurte articole scrise pe înţelesul tuturor. Vom căuta răspunsuri la următoarele întrebări:

  • Ce sunt stelele, planetele, planetoizii, sateliţii, asteroizii, cometele şi meteoriţii?
  • Ce este Soarele şi Sistemul Solar?
  • De ce vedem Soarele, Luna şi stelele că se mişcă pe cer. De ce este noapte, apoi zi, din nou noapte, din nou zi? De ce există anotimpuri, de ce vara ziua este mai lungă şi mai caldă decât iarna?
  • Ce sunt eclipsele de Soare şi eclipsele de Lună?
  • Ce sunt sateliţii artificiali şi de ce sunt ei importanţi pentru civilizaţia actuală?
  • În final vom vorbi de timp şi de stele, galaxii, nebuloase, supernove, pulsari şi găuri negre, mergând împreună, pas cu pas, spre limitele cunoaşterii ştiinţifice.
  • Corpuri cereşti şi obiecte cereşti; unităţi de măsură folosite în astronomie

    Corpurile cereşti sunt formate din materie aflată în stare solidă, gazoasă sau plasmă. Ele pot fi individualizate prin caracteristicile lor, prin limite bine definite şi prin poziţia lor bine determinată în raport cu un punct de observare aflat de obicei, pe Pământ.
    Din această primă categorie fac parte stelele, planetele, sateliţii, asteroizii şi meteoriţii.
    Obiectele cereşti sunt o categorie mai largă, care include corpurile cereşti. Obiectele cereşti pot fi formate dintr-un ansamblu de corpuri cereşti aflate într-o relativă apropiere şi interdependenţa.
    Spre deosebire de corpurile cereşti, obiectele cereşti nu sunt întotdeauna bine delimitate în spaţiu şi nici nu au întotdeauna o structură omogenă.
    Din cea de a doua categorie fac parte sistemele stelare, stelele duble, roiurile stelare, centurile de radiaţii sau asteroizi, norii de praf interstelar, galaxiile şi grupurile de galaxii.

    Stelele sunt corpuri cereşti care radiază în spaţiu energia produsă de procesele fizice şi chimice care au loc în interiorul lor.
    În funcţie de dimensiunile lor, stelele se împart în mai multe categorii:
    stele hipergigantice
    stele supergigantice
    stele gigantice
    stele de mărimea Soarelui
    stele pitice
    stele subpitice
    stele extrem de pitice
    Cele mai mari stele au diametre de câteva sute de ori mai mari decât al Soarelui, adică pot ajunge la aproximativ 900.000.000km. Cele mai mici stele au diametre de câţiva zeci de kilometri.
    În funcţie de temperatura materiei din straturile aflate la suprafaţa stelei, acestea se împart în următoarele categorii :
    O: stele albastre
    B: stele alb-albastre
    A: stele albe
    F: stele galben-albe
    G: stele galbene
    K: stele portocalii
    M: stele roşii
    Temperatura stelelor din categoria O este mai mare decât a celor din categoria B, a celor din categoria B este mai mare decât a celor din categoria A, a celor din categoria A mai mare decât a celor din categoria F şi aşa mai departe. Cele mai “reci” stele sunt cele din categoria M.
    Steaua cea mai apropiată de noi este Soarele. Distanţa medie între Soare şi Pământ este de aproximativ 150.000.000km şi este parcursă de o rază de lumină în aproximativ 500 secunde.
    Cea mai apropiată stea cunoscută şi care nu aparţine sistemului nostru solar este Proxima Centauri, aflată la o distanţă de 40.000.000.000.000 km, adică 4,2 ani-lumină.

    După cum aţi văzut mai sus, în astronomie se lucrează cu numere foarte mari. De aceea, astronomii folosesc unităţi de măsură mult mai mari decât cele utilizate în mod obişnuit.

  • Unităţi de măsură pentru distanţe
  • 1 raza solară= 695.500 km. Reprezintă jumătate din actualul diametru al Soarelui
    1 unitatea astronomică =150.000.000 km. Reprezintă distanţa medie dintre Pământ şi Soare.
    1 an-lumină= 9.500.000.000.000 km. Este distanţa pe care lumina o parcurge în timp de un an.
    1 parsec=3,26ani-lumina. Reprezintă distanţa de la care o unitate astronomică se vede sub un unghi de 1 arcsecundă.

  • Unităţi de măsură pentru mase
  • Masa unei stele este foarte mare şi de aceea este comparată de obicei cu masa Soarelui
    1 masă solară= 2.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000 kg
    Masa unei planete este şi ea foarte mare şi este comparată de obicei cu masa Pământului.
    1 masă Pământ= 5.970.000.000.000.000.000.000.000 kg

  • Unităţi de măsură pentru timp
  • Evoluţia pe cer a obiectelor cereşti pare rapidă dacă aceste obiecte sunt apropiate de noi dar pare foarte lentă dacă acestea sunt foarte îndepărtate.Un meteorit arde la intrarea în atmosferă în câteva secunde, pe când viaţa unei stele poate avea o durată de multe miliarde de ani. De aceea astronomii folosesc ca unităţi de timp, atât secunda cât şi ziua sau anul. Pentru a putea face determinări de mare precizie, ceasurile folosite în astronomie sunt foarte precise. De fapt, primii care au măsurat timpul cu o mare precizie au fost astronomii.

    Planetele sunt corpuri cereşti care orbitează în jurul unei stele şi au o formă aproximativ sferică. Ele nu emit lumină proprie ci doar o reflectă pe cea emisă de steaua în jurul căreia orbitează. Forţa de atracţie pe care o exercită asupra corpurilor cereşti aflate în imediata lor apropiere trebuie să fie suficient de mare încât să le “adune”. Planetele mai mici care nu pot “face curat” în jurul lor se numesc planete pitice. Planetele formate din materie solidă (rocă şi gaze îngheţate) se numesc planete telurice iar cele care sunt formate din amestecuri de gaze se numesc planete gazoase.
    Planetele din Sistemul Solar, ordonate funcţie de distanţă la care se afla faţă de Soare sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun
    Următoarele obiecte cereşti din Sistemul Solar sunt considerate planete pitice: Ceres, Pluto, Makemake, Haumeea, Eris.

    Sateliţii sunt corpuri cereşti care execută o mişcare de rotaţie în jurul unei planete. Satelitul natural al Pământului este Luna. În jurul Pământului se rotesc şi mii de sateliţi artificiali. Aceştia au fost plasaţi pe orbite circumterestre şi au diverse funcţii: cei specializaţi în telecomunicaţii asigura transmisii de sunet, imagine sau date între diverse puncte aflate pe suprafaţa Pământului. Alţi sateliţi sunt folosiţi în cercetări ştiinţifică. O altă categorie importantă este cea a sateliţilor meteorologici. Sateliţii sunt folosiţi şi pentru întocmirea hărţilor, pentru orientarea avioanelor, a vapoarelor şi a automobilelor sau în scopuri militare. Actuala dezvoltare a civilizaţiei este dependenta de existenţa sateliţilor artificiali.

    Asteroizii sunt corpuri cereşti de mici dimensiuni şi au o formă neregulată. Ca şi planetele, asteroizii efectuează o mişcare de rotaţie în jurul unei stele.

    Cometele sunt corpuri cereşti care au o parte solidă formată de obicei dintr-un amestec de roci şi gheaţă şi o “coadă” gazoasă.

    Meteorii sunt corpuri cereşti solide, de dimensiuni mici, care pătrund în atmosfera Pământului. Se mai numesc şi “stele căzătoare”. Aceşti meteori, când pătrund în zone mai dense ale atmosferei, ajung la incandescenţă, emiţând o lumină puternică. După trecerea prin atmosferă, fragmentele solide rămase după ardere se numesc meteoriţi.

    Sistemele stelare sunt formate dintr-o stea centrală în jurul căreia orbitează mai multe corpuri cereşti: planete, asteroizi, comete.

    Galaxiile sunt structuri astronomice de dimensiuni gigantice, formate din multe miliarde de sisteme stelare, aglomerări de stele, praf interstelar, găuri negre, etc. Ele sunt unite prin forţe de atracţie gravitaţională. Între galaxii există spaţii largi, cu desitate mică de materie, numite spaţii intergalactice.
    Sistemul nostru stelar face parte din galaxia Calea Lactee.

    Grupurile de galaxii sunt formaţiuni care cuprind mai multe galaxii aflate în apropiere. Galaxia noastră face parte din aşa numitul Grup Local.

    Va urma :

    Soarele şi Sistemul Solar
    Mişcarea aparentă pe cer a corpurilor cereşti; ziua,noaptea şi anotimpurile
    Eclipsa de Soare şi eclipsa de Lună
    Sateliţii artificiali şi importanţa lor
    Stele, galaxii, nebuloase, supernove, pulsari şi găuri negre


    Fotografii ataşate:


    Foto 1 Explicaţie : Imaginea Soarelui în raze X captată de satelitul GOES-15 în dată de 11noiembrie 2011. Credit NOAA/SWPC .


    Foto 2 Explicaţie: Pământul văzut de pe APOLLO 8 în dată de 24decembrie 1968. Apollo 8 a fost prima navă spaţială cu echipaj uman care a înconjurat Luna. Credit: NASA-Image of the day Gallery


    Foto 3 Explicaţie: Planeta Jupiter văzută de sonda spaţială Cassini. Pata neagră de pe imaginea planetei este umbra satelitului Europa. Credit NASA Multimedia Gallery


    Foto 4 Explicaţie: Planeta Saturn văzută prin telescopul Hubble. Credit: Cornell University & NASA


    Foto 5 Explicaţie: Asteroidul Eros. Imagine obţinută de misiunea NEAR. Credit NASA/JPL/JHUAPL